Kitty:

Replica preferată a bărbatului român care îmi propune sex casual pe net și se găsește refuzat este: “Dar credeam că ești open minded”. E o dezamăgire acuzatoare ascunsă acolo, pentru că cine nu și-ar dori să fie open minded, nu? Cine ar aspira să se definească ca retrograd, închis la minte, rigid, “not fun”? Din păcate pentru ei, a fi deschis la minte are un cu totul alt înțeles în dicționarul meu. Pentru mine, această deschidere a minții nu se traduce în gradul de libertinaj sexual, în independența romantică sau în acceptarea oricăror propuneri mai mult sau mai puțin decente. Pentru mine, open minded sunt cei care acceptă că oamenii sunt diverși. Că dorințele oamenilor sunt multe, diferite, uneori greu de înțeles. Că aceste dorințe le aparțin doar lor și nu putem pretinde că înțelegem ce îi motivează decât atunci când îi întrebăm și îi credem. Open minded e persoana care nu pretinde că știe mai bine cum sunt alții, de ce sunt alții și ce își doresc acești alții, ci acceptă că suntem toți indivizi prea complecși pentru a cădea elegant în matrițele neîndurătoare pe care ni le-a pregătit societatea.

Din păcate, nu reușim să fim deschiși la minte și toleranți decât în măsura expunerii noastre la diversitate. Cu cât e mai mare gama de oameni, experiențe și situații cărora le suntem expuși, cu atât devenim mai deschiși, înțelegem lumea mai bine și înțelegem că atunci când alții sunt altfel decât noi, ne pot îmbogăți cunoașterea și nu ar trebui să reprezinte o sursă de temere. Și nu putem deveni toleranți și deschiși atunci când lucrurile rămân ascunse, secrete, rușinoase.

Sexualitatea continuă să fie un secret murdar, în societatea noastră. Prost înțeleasă și adesea sufocantă în așteptările pe care le generează, dorința ne împinge să ne simțim stingheri și singuri. Am simțit asta pe pielea mea, ani de zile. Am fost prea speriată să cer lucrurile pe care mi le doream pentru că îmi lipsea vocabularul, pentru că sexul era bine încuiat în dulap, dar, mai presus de toate, pentru că nu găseam în jurul meu niciun model de om care să-mi semene câtuși de puțin. Abia mai târziu am aflat că acești oameni erau pretutindeni în jurul meu, doar că și ei erau bine ferecați în dulapuri.

Îmi doresc mult să descui ușile și să aerisesc un pic ideile noastre despre dorință și iubire. Sper ca aceste subiecte să își capete locul pe care îl merită, ca experiențe fundamentale ale fiecărui om, pe care individul să simtă că are libertatea de a le chestiona, de a le explora și de a le căuta pe cele care îi aduc împlinirea. Sper ca prin acest podcast să putem aduce voci care să reprezinte multe modele diferite, interesante, cu care să vă puteți identifica sau nu. Pentru că doar atunci când ne deschidem altora putem deveni și noi deschiși. Doar atunci când vedem varietatea, putem înțelege că toți suntem, în esență, la fel: curioși, dornici, imperfecți.

George:

În timpul facultății am fost dureros de îndrăgostit de o colegă de grupă. Mai bine de doi ani am trăit într-o relație pe cât de intensă, pe atât de auto-distructivă și epuizantă. Ana nu-mi părea atunci un om, ci un personaj plăsmuit de mintea unui poet, un personaj inadaptat, boem și liric, un amestec seducător și paradoxal de fragilitate, delicatețe, forță și încăpățânare. Am pierdut împreună nopți nenumărate ascultând muzică, vorbind și bând, cu o energie pe care numai niște tineri de 20 de ani o pot avea. Putea vorbi ore în șir, până răsărea soarele, iar eu o ascultam fascinat cum îmi recită din memorie poezii, cum îmi povestește copilăria și cărțile care au marcat-o. Dar cel mai mult îmi vorbea despre femeile de care era îndrăgostită. Ana era lesbiană. Și până să ne îndepărtăm tot mai mult în ultimii ani, niciodată n-am simțit-o împăcată cu felul în care e și în care simte. Am fost pentru ea un fel de ultima încercare, nereușită, de a avea o relație „normală”, între un bărbat și o femeie, cum se așteptau cei din jur să fie, cum știa că și-ar fi mulțumit familia. Noi am eșuat împreună. Apoi a eșuat ea. Și-a înecat tot mai des și mai mult în alcool nefericirea de a fi altfel în lume, de a fi respinsă și a fi îndrăgostită fără speranță de femei într-o societate în care femeile se cade să iubească doar bărbați. Și-a fost cel mai mare dușman pentru că nu s-a acceptat niciodată pe sine așa cum era. Iar într-un final a pierdut lupta cu ea însăși, murind în urmă cu câteva veri, la doar 36 de ani, aproape oarbă, suferind de ciroză și diabet.

Sunt convins că, dacă lumea Anei ar fi fost una în care a fi homosexual nu ar fi fost ceva stigmatizat, ea ar fi trăit și astăzi. Cred de asemenea că, dacă în România Anei, oamenii care se abat de la ceea ce în mod „tradițional” e considerat normal n-ar fi fost marginalizați și blamați, ea încă mi-ar fi putut da feedback pe textul ăsta. Am certitudinea că, dacă în jurul Anei ar fi existat spații în care să-și poată confrunta experiențele cu ale altor oameni asemeni ei, dacă ar fi avut acces la informații și la consiliere privind modul în care poate armoniza identitatea ei cu lumea din jur, s-ar fi împăcat mai ușor cu ea însăși.

Sigur, povestea Anei e un caz extrem. În România sunt o mulțime de „anormali” care nu se sinucid sau autodistrug. Dar asta nu înseamnă că au o viață ușoară. Și oricât de puține Ane ar fi în jur (și nu sunt puține), nici măcar un singur caz care sfârșește în autodistrugere sau sinucidere n-ar trebui să existe. Iar impactul pe care destinul Anei l-a avut asupra mea mă face să-mi doresc să schimb, oricât de puțin mi-ar reuși, lucrurile din jur. Ca un modest omagiu pentru memoria ei.

S-a întâmplat ca Ana să fie lesbiană. Putea fi la fel de bine orice altceva la fel de „inacceptabil” pentru mulți semeni – persoană transgender, queer, practicantă de BDSM sau non-monogamă, să aibă cine știe ce fetiș sau să fie pur și simplu asexuală. Percepția comună asupra tuturor acestor „deviații” îi marginalizează pe practicanții lor. Iar acestea se întâmplă pe fondul cvasi-absenței oricărui discurs public echilibrat și informat despre sex, orientare sexuală sau gen –  altul decât cel normativ tradițional ortodox, care nu e doar plin de prejudecăți, ci și împănat cu informații false științific și medical.

Prin podcastul-ul pe care îl lansăm, eu și Kitty vrem să compensăm această absență și să vă propunem un discurs educat și, pe cât posibil, lipsit de prejudecăți, despre ce înseamnă să trăiești ca ființă sexuală în spațiul cultural românesc și în aceste vremuri. Vrem să abordăm subiectele dintr-o perspectivă jurnalistică, dar nu din perspectiva jurnalismului tabloid.

Eropedia nu intenționeză să dea lecții sau să propună norme. Mai mult, dacă își propune ceva cu tărie, e tocmai să evite discursul prescriptiv – nu vrem să impunem un anume stil de viață sau anumite opțiuni. Ne propunem un discurs echilibrat, cultivat și inteligent despre diversitatea erotică din jurul nostru, cu accentul pus pe diversitate. Credem că viața sexuală a oamenilor poate îmbrăca forme extrem de diferite, la fel de legitime atât timp cât ele sunt consensuale. Vrem să vă vorbim cât mai adecvat despre cât mai multe dintre aceste forme.

Nu vrem să prescriem rețete, credem că în materie de viață erotică și sex nu există rețete. Așadar nu veți găsi la noi abordări de tipul „10 trucuri pentru a-ți condimenta sexul estival” sau „Cele 5 gesturi care îi înnebunesc pe bărbați în pat”. Vrem în schimb să vă aducem sub ochi experiențele altor oameni în care vă puteți recunoaște sau nu, cu care puteți empatiza sau nu. Aceste voci, în măsura în care vorbesc despre experiențe sau dorințe care sunt și ale voastre, sperăm să vă servească drept ghid pe nisipurile mișcătoare ale vieții erotice, un domeniu pe cât de esențial, pe atât de îngropat sub straturi de tăcere rușinoasă sau vinovată.

Răspundem unei realități: nu doar copiii, dar nici măcar adulții nu au în acest moment acces, decât sporadic, la surse de informare și la forme de educație sexuală și emoțională, în limba română, adecvate timpului și realităților în care trăim. Fără modestie, Eropedia își propune să fie pentru voi tocmai această sursă de informare, să constituie un spațiu de dezbatere onestă unde să vi se comunice și să comunicați despre cele mai personale preocupări, temeri și neliniști și unde să puteți găsi răspunsul la cele mai intime și apăsătoare întrebări.

Vrem să ridicăm un văl sub care ne ascundem o parte importantă a existenței noastre pentru a-i cunoaște pe ceilalți și, mai ales, pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Iar la finalul demersului sperăm nu doar să ne înțelegem mai bine semenii, dar să-i și acceptăm cu multitudinea de opțiuni și alegeri personale prin care se definesc.